Un om celebru

Astăzi a murit un mare om. Nu era un lider mondial sau un doctor celebru, nici un erou de război sau un sportiv renumit. Nu era nici vreun magnat în lumea afacerilor, şi nici nu-i veţi vedea vreodată numele în paginile financiare ale unui ziar. Dar, era unul din marii oameni care au trăit vreodată. Era tatăl meu.
Cred că s-ar putea spune despre el ca a fost un om pe care nu l-a interesat niciodată să obţină un credit sau să primească onoruri. Făcea lucruri banale cum ar fi că-şi plătea la timp datoriile şi se ducea Duminica la biserică. Era mereu alături de copii şi îşi iubea nevasta.
Acum este prima seară de când nu mai este el. Nu ştiu ce să fac. Acum îmi pare rău pentru momentele în care nu i-am arătat respectul cuvenit. Dar îi sunt recunoscător pentru multe alte lucruri. Mulţumesc lui Dumnezeu că l-am avut pe tata atâta timp. Şi mă bucur că am fost capabil să îi spun cât îmi era de drag. Tatăl meu a murit cu un zâmbet pe faţă şi cu sufletul împăcat. Ştia că a fost nemaipomenit ca soţ şi tată, frate, fiu şi prieten…

Autor necunoscut

Adevarul este ca ne este dor de cei ai noştri abia atunci cand nu mai sunt. Am trecut şi eu prin astfel de momente cand mi-am pierdut bunicul. Am ţinut mult la acest bătrănel. Şi acum, ori de câte ori mă gândesc la el, îmi dau lacrimile. Era mereu aproape de mine şi m-a învăţat multe lucruri. Şi chiar dacă nu mă învăţa el, tot puteai să înveţi ceva de la el. Am plâns mult la înmormântarea lui. Când soseam în vacanţă, mergeam în vizită la el şi stăteam multe ore împreună, doar noi doi, şi discutam. Bunicule, imi e dor de tine…

Copilăria mea

Câteodată stau şi mă gândesc la copilăria pe care am avut-o. A fost frumoasă. Abia aşteptam ca părinţii să ne mai lase singuri ca să ne jucăm în voie. Cred că fiecare are amintiri frumoase din copilărie şi fiecare poate să spună: mai frumoase ca ale mele nu a avut nimeni.
Când eram copil, gândeam ca un copil. Acum că sunt mare, gândesc altfel. Dacă aş fi iarăşi copil, însă cu mintea unui om matur, oare cum m-aş comporta? Nu aş mai fi copil. Aş fi un om micuţ, dar matur.
Copil înseamnă să nu înţelegi cum stau lucrurile şi să te minunezi de toate. Pentru orice lucru pe care-l vezi sau auzi să exclami: uaaaau! Spune un refren dintr-un cântec italian:
Când copiii fac, uaaau!
Ce minunăţie, ce minunăţie.
Iar eu mă ruşinez,
Că nu mai ştiu să fac, uaaau!
Oamenii mari nu mai ştiu să se minuneze de nimic… mai mult sunt trişti decât veseli.
Este o diferenţă între plânsul unui adult şi plânsul unui copil. Copilul plânge atunci când a primit bătaie de la părinţi sau când a fost certat, însă un adult de ce plânge? El nu mai primeşte bătaie de la părinţi. Plânge pentru că are interese: plânge că a fost trădat; plânge că a fost minţit; plânge când echipa favorită pierde; plânge când pierde pe cineva drag. etc!
Ce frumoasă a fost copilăria
Îmi plăcea să merg la câmp câteodată cu mama pentru că mergeam cu bunicul care avea căruţă. Bunicul mă lăsa să conduc eu căruţa care era trasă de vacă. Era bucuria mea. Stăteam în faţă, lângă bunicul. Cine mai era ca mine… Nu aveam maşină atunci, aveam doar căruţă, dar, bucuria mea era mare.
Acum dacă îmi este sete trebuie să torn apă în pahar şi apoi să o beau. De multe ori, copil fiind, alergam acasă de la joacă şi fiind însetat, nu mai luam paharul sau cana să beau apă, puneam direct gura in găleata cu apă rece şi beam până îmi potoleam setea. Îmi plăcea să beau aşa pentru că, dacă foloseam cana, apa se termina rapid din ea şi, astfel, îmi strica pofta de a mai bea. Mama mă mai certa, îmi spunea: „numai vaca bea aşa ca tine …”
Nu aveam celulare cum au toţi copii de astăzi. Şi, tare bine mai era. După ce veneam de la şcoală plecam la joacă. Uneori ne întorceam acasă pe la ora 10 seara. Când ajungeam acasă, mai primeam câte o mică ceartă: „Unde aţi fost, măi? V-am căutat peste tot. Aveam nevoie să te trimit la bunica după…”. Ce bine că nu aveam celular, că m-ar fi căutat mama şi îmi strica toată joaca. Bătaie de la tata, am primit doar de două ori. Ţin minte şi astăzi amândouă fazele şi motivele pentru care am primit bătaie. Nu degeaba se spune: „am să-ti trag o bătaie că nu ai să mă uiţi în veci”. Prima bătaie am luat-o pentru că am distrus un copăcel de măr. Abia făcuse pentru prima dată fructe că noi ne-am şi urcat în el şi pentru că era puiet şi fraged, i-am rupt aproape toate crengile. Când s-a întors tata acasă seara şi a văzut ce am făcut … A doua bătaie am primit-o că am lăsat să intre găinile în grădină şi au mâncat tot zarzavatul. Am meritat aceste două bătăi…
Nu aveam calculatoare, dar tot găseam noi ceva de joacă toată ziua. Ne jucam de-a caii. Eu, cum eram bun la fugă, eram mereu „înhămat”, adică mi se punea o sfoară pe după cap şi sub braţe, iar un altul ţinea în spatele meu de capetele sforii şi fugeam amândoi. Mă mai lovea cu o vargă, dar trebuia să accept, că doar eram calul. Ne împărţeam în mai multe echipe şi aşa fugeam unii după alţii pe toate dealurile şi văile satului.
Dacă se întâmpla să cădem şi să ne julim, nu căutam vinovaţi, ne ridicam şi continuam joaca.
Dacă cineva avea o sticlă cu suc, împărţea şi la ceilalţi din grup. Nu a murit nimeni că am băut din aceeaşi sticlă. Sau, dacă cineva avea o gumă de mestecat, adusă de tatăl lui din străinătate, după ce se sătura de mestecat o dădea şi la altul şi, aşa, săraca gumă trecea pe la mai mulţi, că doar, era din străinătate… Când citiţi aceste rânduri, nu aveţi decât să râdeţi, dar aşa era viaţa de copil. Nu gândeam ca acum. Atunci, parcă, totul era permis, nimic nu putea cauza o boală…
Dacă copiii de astăzi ar citi vieţile noastre din copilărie, poate, ar spune că am dus o viaţă de plictiseală. Dar, noi am fost foarte fericiţi. Mult mai fericiţi decât sunt unii copii astăzi…

Locuri ale inimii

heart_shaped_rock_by_speedyfearless.jpg Sunt locuri în lume care devin locurile inimii noastre. Sunt locuri care ne emoționează de fiecare data când trecem pe acolo, care ne fac ca inima noastră să bată mai tare, care sunt legate de anumite momente din viața noastră. Așa, acele locuri devin, parcă, numai ale noastre.
Uneori, am o dorință puternică de a face cunoscut tuturor locurile inimii mele. Să condivid ”secretele” pe care eu le cunosc. Amintiri pe care nu le pot uita niciodată încep încă din copilăria mea: satul meu, care mi se pare a fi cel mai frumos pentru că îmi este drag. Acolo m-am născut și acolo am copilărit. Joaca în fiecare seară cu copiii vecini. Jucam ”Prizonierul”. Atât am alergat o dată după cineva, încât am amețit, m-am izbit de o salcie și mi-am spart nasul.
Acest loc a făcut parte din viața mea pentru putin timp, căci a fost inundație în satul meu și a trebuit să părăsim locul acela. Ne-am mutat la bunicul meu, acolo am cunoscut alţi copii, alţi vecini. Pădurea era aproape de noi. Mergeam în fiecare zi cu vaca la păscut. Acolo ne întâlneam din nou cu toți vecinii. Alergam ca nebunii pe dealurile acelea. Ne jucam toată ziua. Viață de copil… Și acum merg cu drag în acele locuri din satul meu și mă minunez că atunci când eram copil, nu realizam ce frumoasă este acea zonă de pădure. Atunci doar mă jucam…
De multe ori imi amintesc si de locul unde am avut odată casa noastră. Aveam șase copaci de zarzări (gorgoaze), mulţi vișini, un corn și nuci. Aveam copacul meu preferat, un zarzăr bătrân. Era ușor de urcat în el. De acolo vedeam mai departe decât vedem de jos.
În perioada liceului nu am mai avut parte de viața de dinainte. Nu am mai avut acea libertate să cunosc și alte locuri. Colegii mei care îi mai am și aștăzi, cunosc foarte bine realitatea de atunci.
După liceu, am stat o perioadă de un an la Luizi Călugăra. Aici parcă m-am mai regăsit. Aveam liber miercurea și duminica după amiaza. Mergeam la pădure cu toți colegii; unii jucau fotbal, alții făceau focul și prăjeau mici. Nu pot să uit dealurile acelea de pe la Măgura și zona aceea superbă. Îmi amintesc cum tanti de la bucătărie nu prea ne dădea carne la masă, deși aveam o duzină de pui prin grădină. M-am înţeles cu un coleg și ne-am apucat să aruncăm cu pietre în ele. Am lovit câteva la picioare, le-am dus la bucătărie și le-am spus femeilor de acolo că le-a mușcat câinele. Nu ne-a certat căci știau că așa făcea uneori câinele nostru. Mușca găinile când veneau să mănânce din oala lui. Dar, cum de s-a întâmplat să muște patru deodată… asta nu ne-a mai întrebat.
Din perioada studenției, am mai multe locuri care fac parte din inima mea. Cel mai mult mi-a placut la ”Văgâuna”. Era o cameră la subsolul Institutului unde împreună cu alți doi colegii, redactam revista ”Zâmbet Fratern”. Unul dintre noi era mai mult cu ideile, celălalt cu redactarea, la mașină de scris, iar eu mă ocupam cu imaginile. Nu foloseam calculatorul. Pur și simplu îmi plăcea să tai imagini din reviste și să le lipesc așa cum îmi plăcea. Până și titlul de la revistă era din litere tăiate din reviste și lipite pe copertă. Aveam camera aceea plină de fotografii agățate pe pereți, pentru următoarele numere. Fiindcă era o revistă de divertisment, am scris pe copertă ”Revistă lunară de divertisment”. Săraca, vedea lumina zilei când apucam și noi. Cert este că colegii o așteptau ca pâinea caldă și o citeau cu satisfacție. Noi râdeam atunci când o compuneam. Iar satisfacția noastră era atunci când o împărțeam și auzeam râsete in toată casa. Însemna că ceilați citeau revista…
Îmi plăcea acel loc mai ales atunci când exista un curs, la care nu prea îmi plăcea să particip, mă retrăgeam acolo și îmi găseam eu de lucru…
Mai sunt și alte locuri care fac parte din viața mea, atât din perioada studenției cât și după, pe care nu le mai menționez aici. Locuri care mi-au schimbat viața și m-au ajutat să cresc… Unele sunt proaspete, așa că, voi vorbi despre ele peste ani și ani…