Patima Domnului din patru unghiuri

Fiecare evanghelist  ne arată un chip diferit al lui Isus. Este aceeași povestire, dar fiecare subliniază un punct de vedere, o imagine de-a lui Isus. Acest lucru ne amintește că povestirile patimii , mai mult decât adevăruri istorice, sunt experiențe pe care cel care a scris a vrut să ne spună cine era Isus pentru el.
Pentru  Evanghelistul Marcu, Isus este cel abandonat. Toți l-au părăsit, chiar toți. ucenicii de pe muntele Măslinilor îl abandonează: în timp ce Isus se ruga ei adorm de trei ori; Petru neagă că îl cunoaște, Iuda îl trădează. Toți fug.
Pentru Evanghelistul Matei toți contribuie prin modul lor la moartea lui Isus. Toți au partea lor de vină fie direct fie indirect
Petru? Petru este omul de mare entuziasm: ”Eu nu te voi părăsi niciodată”. Insă nu apucă cocoșul să cânte de trei ori și Petru deja de două ori îl trădează pe Isus.
Pilat? El își spală mâinile și crede că prin acest gest nu este responsabil de moartea lui Isus.
Mulțimea? Mulțimea se lasă condusă de alții. Cand marii preoți și bătrânii strigă să fie eliberat Baraba, la fel strigă și mulțimea: ”Baraba”. Mulțimea nu are personalitate, există ca un împreună. Nimeni dintre ei nu este responsabil în mod direct de moartea lui Isus, totuși, chiar ei l-au condamnat la moarte. Matei ne spune prin personajele sale că toți sunt vinovați, direct sau nu, pentru că toți din cauza fricii sau a altor interese l-au trădat și nu i-a ținut nimeni partea.
Evanghelistul Luca, in schimb, ne prezintă un Isus care-i iartă pe toți. Luca este mai atent cu personajele: in povestirea sa, pe Muntele Măslinilor, apostolii au adormit doar o data, nu de trei ori ca in povestirea lui Marcu, și este doar un somn din cauza tristeții; dușmanii lui Isus nu prezintă mărturisitori falși ca în alte evanghelii; Pilat de trei ori încearcă să îl elibereze pe Isus; poporul este îndurerat de ceea ce se întâmplă; pe drumul Calvarului Isus consolează femeile care plâng; unul dintre cei doi răstigniţi împreună cu Isus este bun.
În această povestire a lui Luca, Isus îi înțelege pe cei care îi fac rău: fac asta pentru că trăiesc în întuneric, altfel nu ar putea să acţioneze așa. Mulțimea este rea nu pentru că este așa, dar pentru că e suparată, este nervoasă. Mulțimea judecă pentru că nu cunoaște milă față de sine, nu cunoaște iubirea.
Isus îi iartă pentru că nu știu ce fac, sunt orbi. Ei cred că aduc un omagiu lui Dumnezeu, in schimb îl ucid pe Fiul său; trăiesc într-o ignoranță totală.
Pentru Evanghelistul Ioan, Isus este omul conștient de destinul său. Chiar dacă este judecat, in realitate, el este adevăratul Rege. In povestirea lui Ioan, Isus este rege, este autoritar. Soldații care merg sa îl aresteze, cad la pământ în momentul în care Isus spune: ”Eu sunt”. Pilat are frică în fata lui Isus: ”Tu nu ai avea nici o putere asuprea mea dacă nu ți-ar fi fost dat de sus”. Regalitatea sa este redată în trei limbi: ebraică, latină și greacă.
De data aceasta Isus nu este singur. La picioarele crucii este mama sa si ucenicul pe care îl iubea mai mult. Ultimele sale cuvinte exprimă o decizie solemnă: ”Totul s-a împlinit!”. Chiar și moartea sa este izvor de viață pentru alții. Trupul său este bine îmbălsămat, înainte de a fi pus în mormânt, așa cum se cuvine unui rege.
In evanghelistul Ioan Isus ”vrea” moartea sa, nu pentru că vrea să moară, dar nu vrea să se sustragă de la ceea ce trebuie să ducă la îndeplinire. De aceea acceptă cu multă demnitate și regalitate. Isus vrea să arate că adevărata regalitate nu este ceea ce faci sau ceea ce ai, ci are legătură cu persoana care ești.
Iată patru povestiri diferite despre aceeaşi pătimire. De fiecare dată când citim patima lui Isus, descoperim lucruri noi și interesante, niciodată nu ne spune același lucru. Dacă este să ascultăm 100 de predicatori având aceeași temă, fiecare ar spune lucruri diferite.

Creștini, să ne cunoaștem mai bine

Știm că în perioada 18-25 ianuarie a fost săptămâna de rugăciune pentru unitatea tuturor creștinilor. Mulți dintre creștini privesc acest lucru ca fiind ceva foarte bun pentru Biserică și pentru creștini, dar la fel de multi privesc ca fiind contrariul.

Am citit zilele trecute câteva bloguri unde administratorii lor erau total impotriva acestui lucru, priveau chiar cu dispreț și îi criticau și pe mebrii bisiricii lor care au acceptat să se facă astfel de întâlniri în bisericile lor. Nu înțeleg de ce atâta teamă, căci aș fi prea dur să spun răutate sau dorință de distrugere. Nu dau nume de bloguri pentru ca nu doresc să atrag mânia cuiva asupra mea.

E posibil ca cineva să înțeleagă că unitate înseamnă trecerea de la o credință la alta și adoptarea ei. Nu acesta este scopul ecumenismului. Scopul care ecumenismul îl propune creştinilor este acela de a fi „una în Cristos”. Se spune că toţi cei ce fac parte din biserica universală invizibilă trebuie să fie una, invocându-se cuvintele Domnului din Ioan 17:21,
„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”
Nimeni nu dorește și nici nu cere ca o credintă să adopte o alta. Dorința lui Cristos este aceasta: ca toți să fim o singură turmă și un singur păstor; așa cum era Biserica la origini.

Chiar dacă Biserica la ora acuală este împărțită, nu putem susține că o anumită credință deține adevărul iar altele sunt false. Dacă privim lucrurile așa, atunci o unitate nu va fi niciodată. În momentul în care privim la lucrurile care ne despart sau judecăm anumite comportamente ale unei credințe, nu facem decâ să înrăutățim situația.

Dacă vrem cu adevărat să ne ajutăm o modalitate ar fi să căutăm să ne cunoaștem mai bine. Fiecare credință este diferită și în acelați timp fiecare are valorile sale. Una poate să fie un dar pentru alta.

Relațiile dintre credințe trebuie să fie ca și relațiile între oameni. Dacă avem în fața noastră o persoană și privim doar exteriorul sau coportamentul ei negativ, această persoană nu se va apropia niciodată de noi. În schimb, dacă vom căuta să o înțelegem, îi vom aprecia calitățile, acea persoană se va apropia, putem deveni buni prieteni și să mergem înainte împreună.

Atunci, haideți să ne cunoaștem mai bine, să privim la lucrurile frumoase pe care le are celălalt, să căutăm să-l întelegem.

Nu are rost să judecăm de ce cineva este așa și nu este ca noi. Nu are nici o vină că s-a născut în credința pe care o are și crede în ea și o promovează. Fiecare ține la credința sa. Dacă am fi fost educați în altă credință decât aceasta pe care o avem, am fi gândit și am fi reacționat la fel. Deci, să stăm și să cugetăm. Cine are de înțeles, să înțeleagă!

Este Dumnezeu izvorul răului și al morții?

Dacă am căuta ce spune Vechiul Testament cu privire la originea răului, am face o descoperire surprinzătoare şi chiar înspăimântătoare: însuşi Dumnezeu provoacă relele pe care le găsim prezente în lume. Într-adevăr, sunt nenumărate episoadele în care Dumnezeu apare în timp ce-i pedepseşte pe oameni, în timp ce-i terorizează, în timp ce le trimite catastrofe, boli contagioase, secetă şi chiar în timp ce provoacă războaie între ei.

De exemplu, Dumnezeu a produs potopul universal şi aproape că a exterminat neamul omenesc şi natura pe care el însuşi le-a creat (Gen 6,7); el a distrus oraşul Sodoma, făcând să plouă din cer, în exces, foc şi pucioasă (Gen 19,24); el a transformat-o într-o statuie de sare pe soţia lui Lot, vinovată doar pentru că a privit în urmă (Gen 19,26); el i-a eliminat pe întâii-născuţi ai egiptenilor (Ex 12,13); a trimis şerpii ca să-i ucidă pe israeliţi atunci când erau în pustiu (Num 21,6).

Aşadar, sunt multe pagini din Vechiul Testament în care se vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu care se aprinde împotriva Israelului, poporul său! Cum a putut Israelul să conceapă o imagine aşa de înspăimântătoare a Dumnezeului său, este ceva destul de uşor de înţeles. Atunci când a fost scris Vechiul Testament, ştiinţele încă nu se dezvoltaseră: nu se cunoşteau legile naturii, nici cauzele bolilor, nici nu se înţelegeau motivele care declanşau fenomenele naturii; încă nu se dezvoltase o practică psihologică, nici nu erau elaborate conceptele de libertate şi de responsabilitate umană. Această stare primitivă a cunoaşterii umane a făcut în aşa fel încât multe dintre fenomenele pe care astăzi le considerăm foarte naturale, în epoca aceea erau considerate supranaturale, deci proveneau direct din voinţa lui Dumnezeu.

Aşa încât, orice se întâmpla, bine sau rău, frumos sau urât, fericit sau nefericit, totul era opera lui Dumnezeu. Un israelit nu şi-ar fi putut imagina vreodată că se întâmplă ceva fără să fie provocat de Dumnezeu. Dumnezeu a fost considerat întotdeauna stăpân peste toate, aşadar, în mod necesar, el este autor a toate.

Isus a învăţat că Dumnezeu este iubire, deci el nu se poate contrazice prin a fi cauză a răului pentru cineva, nici pentru cei drepţi, nici pentru păcătoşi. El este numai cauză a binelui.

Pentru a demonstra acest lucru, Isus a adoptat o metodă extrem de eficientă şi convingătoare: a început să-i vindece pe toţi bolnavii pe care îi aduceau la el, explicându-le că el acţiona în numele lui Dumnezeu. În felul acesta, Isus a adus anunţul şi vestea cea bună că Dumnezeu nu doreşte răul pentru nimeni şi că boala fizică nu vine pentru că la originea sa este voinţa lui Dumnezeu.

Şi învăţăturile sale revelează acest mesaj de bunăvoinţă gratuită. într-o zi, discipolii au văzut un orb care era în situaţia aceea încă din naştere şi l-au întrebat pe Isus: „Rabbi, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinţii lui?” (In 9,1-3). Răspunsul imediat al lui Isus a fost că boala nu provine de la Dumnezeu şi că păcatele persoanei nu sunt elemente care declanşează mânia lui Dumnezeu, şi cu atât mai puţin vreo pedeapsă divină.

Isus a învăţat clar că Dumnezeu nu vrea, nici nu trimite, nici nu permite bolile; nici nu provoacă moartea, nici accidentele, nici numeroasele fenomene naturale în care pier atâtea persoane nevinovate. Isus a învăţat întotdeauna că Dumnezeu este numai izvor al binelui, pentru că el iubeşte omul şi, de aceea, nu poate să fie la originea răului şi nici a suferinţei (cf. In 3,16-17). Dimpotrivă, dacă nu a explicat niciodată de unde provin relele din lume, el a clarificat totuşi de unde nu provin relele, adică de la Dumnezeu; Isus nu a învăţat niciodată care cauze provoacă acele rele, însă a subliniat că originea lor nu este Dumnezeu.

În pofida progresului de gândire permis de aceste reflecţii, mulţi creştini citesc încă Biblia convinşi de imaginea unui Dumnezeu responsabil de toate relele sociale. Nimic nu s-a schimbat în ei faţă de convingerile care existau în vechiul Israel! Cu toate că Isus ne-a garantat iubirea lui Dumnezeu, făcându-se purtător de cuvânt activ şi real al ei, sunt încă mulţi creştini care văd în Dumnezeu originea atâtor suferinţe. Cine dintre noi nu a auzit vreodată pe holurile unui spital expresia: „Trebuie să accepţi ceea ce Dumnezeu hotărăşte!” Ca şi cum Dumnezeu ar fi hotărât ca cineva să se îmbolnăvească! Sau, la o priveghere la mort, vestita frază de condoleanţe adresată rudelor: „Trebuie acceptată voinţa lui Dumnezeu!”

Cum poate fi voinţa lui Dumnezeu să moară cineva? Dumnezeu este autorul vieţii, şi nu al morţii: este aceeaşi mărturie pe care ne-o aduce Isus (cf. Mt 12,27). Dumnezeu trimite viaţa şi nu o ia niciodată. Cartea înţelepciunii afirmă în mod explicit: „Dumnezeu nu a creat moartea” (Înţ 1,13). Cum putem să-l învinovăţim pe Dumnezeu pentru moartea cuiva, dacă evangheliile ne dau mărturie că însuşi Isus a înviat câteva persoane în numele lui Dumnezeu însuşi? De aceea, a crede că suferinţa este opera lui Dumnezeu este o lipsă de respect faţă de el, este o mare ofensă adusă iubirii sale şi constituie o rea interpretare de neiertat a bunătăţii sale.

Unii, pentru a justifica o imagine aşa de bizară a lui Dumnezeu, explică astfel: „Dumnezeu îi face să sufere pe cei pe care îi iubeşte”; dar dacă Dumnezeu ne iubeşte, de ce ar trebui să ne facă să suferim? Oare voi aţi vrea să mă faceţi să cred că reuşiţi să-l faceţi să sufere pe cineva pe care îl iubiţi? Alţii spun „cu evlavie” că „Dumnezeu pune la încercare”: dar de ce ar trebui Dumnezeu să aleagă răul, dacă iubirea sa este la baza oricărei manifestări de viaţă? Din păcate, o asemenea mentalitate încâlcită şi primitivă a făcut ca multă lume să aibă sentimente de ranchiună faţă de Dumnezeu. Îl simte ca pe o Fiinţă care, în loc să-i facă fericiţi pe oameni, îi umple de necazuri. Cine ar putea să simtă dorinţa de a se ruga unui Dumnezeu care i-a trimis un accident teribil, o boală sau i-a răpit o persoană iubită?

Aşadar, de unde provin atâtea nenorociri şi atâtea boli? Desigur că din folosirea improprie şi nepotrivită a libertăţii umane! Oare nu noi poluăm apa pe care o bem, aerul pe care-l respirăm, alimentele cu care ne hrănim, pământul pe care trăim? Oare nu noi provocăm grave dureri fizice şi boli incurabile cu această gestionare improprie a comorilor pe care Dumnezeu ni le-a pus la dispoziţie? Oare nu noi suntem direct responsabili chiar şi faţă de atâţia copii care sunt încă în sânul matern?

Mentalitatea primitivă pe care o avem încă ne face să-l considerăm pe Dumnezeu responsabil, fără motive reale şi concrete; şi nici măcar nu avem ruşinea de a renunţa la afirmaţia devenită proverbială că toate se întâmplă pentru că „…este voinţa lui Dumnezeu”. De exemplu, ştim că circa 250.000 de persoane mor anual în lume din cauza bolilor cum ar fi malaria, febra tifoidă, holera. în realitate, este vorba de afecţiuni provocate de poluarea apelor şi a ambientului, cauzate de fuga omului după câştig, fără se ţină cont de valoarea vieţii. Şi apoi se aude afirmaţia resemnată a celui care nu ştie să distingă responsabilităţile, adică faptul că „…trebuie acceptată voinţa lui Dumnezeu”.

Sunt prea multe femei care dau vina pe Dumnezeu pentru sterilitatea lor şi care se întreabă de ce Dumnezeu le refuză maternitatea. Aceste femei ştiu că pesticidele de pe fructe sau de pe verdeţuri au un grad aşa de mare de toxicitate, încât provoacă daune grave şi ireversibile pentru capacitatea lor reproductivă?

O atentă analiză medicală demonstrează că 75% dintre cazurile de cancer înregistrate în lume pot fi evitate în mod normal. Totuşi, mulţi vor muri întrebându-se în mod inutil: „De ce mi-a trimis Dumnezeu cancerul?” Statisticile mai afirmă că, în orice ţară din lume, dotată cu un grad destul de ridicat de bunăstare privată şi socială, mor în fiecare an circa 15.000 de persoane şi alte 120.000 sunt rănite în accidente de circulaţie. Care sunt cauzele acestei statistici descurajatoare? 69% dintre ei mor din cauza unei erori a şoferului; 17% din cauza stării drumurilor; 6% din cauza unei erori a pietonului; 5% din cauza avariilor maşinii şi 3% din cauze naturale. În realitate, 100% dintre persoanele care supravieţuiesc în aceste accidente consideră că vina este numai a lui Dumnezeu…

În fiecare an, mor în lume milioane de persoane din cauza fumului; mii de copii se nasc cu malformaţii, orbire, handicap, traume provocate de plăgi sociale, cum sunt malnutriţia, alcoolismul cronic al părinţilor sau lipsa de vitamine. Şi prea mulţi părinţi încă se întreabă: „De ce a voit Dumnezeu aceasta pentru mine? De ce i s-a întâmplat aceasta copilului meu?” Planeta noastră produce actualmente mai mult cu 10% peste necesarul de hrană pentru tot neamul omenesc. Egoismul ţărilor bogate, neglijenţa, proasta administrare a structurilor politice şi sociale şi chiar interesele meschine ale anumitor guverne fac ca aproape 500 de milioane de persoane să sufere şi să moară de foame. Şi totuşi, nu lipsesc cei care au curajul să spună: „Cum pot eu să cred în Dumnezeu când atâta lume moare de foame?”; ca şi cum Dumnezeu ar fi responsabil de neglijenţa noastră!

Recent, un grup de specialişti a denunţat faptul că în arhitectură nu se face nimic pentru a evita aşa-numitul „sindrom al edificiului bolnav”: o plagă socială care cuprinde de acum milioane de persoane. Într-adevăr, în multe edificii moderne se folosesc unele tipuri de materiale plastice, de conglomerate, de ciment şi alte materiale care emană substanţe toxice şi cancerigene, fără ca locatarii să fie avertizaţi cu privire la riscurile pe care le au; însă, în momentul în care contactează boli grave, acestea vor deveni o povară a „crucii grele pe care Dumnezeu le-a dat-o”.

Şi marile inundaţii, considerate fenomene capricioase şi necontrolabile, capabile să provoace imense pierderi economice şi un număr foarte mare de morţi, în realitate, sunt şi rodul intervenţiei iresponsabile a omului asupra naturii. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul cutremurelor: sunt evenimente naturale, dar multe dintre ele sunt cu adevărat funeste din cauza iresponsabilităţii omului care nu le înfruntă cu structuri corespunzătoare.

Practic, omenirea a înfrânt boli grave cum sunt variola şi poliomielita. Câte alte boli ar putea să fie şterse de pe planeta noastră dacă, în loc să se irosească banii în orice tip de arme de ucidere, s-ar folosi multe resurse economice şi intelectuale în cercetarea ştiinţifică? În schimb, din păcate, şi în mintea multor creştini, responsabilul relelor şi al morţii continuă să fie numai Dumnezeu: omul nu are nimic de-a face, omul este numai o victimă… Noi suntem cei care favorizăm moartea: îi netezim drumul cu ura şi neglijenţa; putem să-i blocăm excesul de victime, pe care le seceră, prin iubire, generozitate şi un profund simţ de responsabilitate personală şi socială.

Trebuie să abandonăm definitiv imaginea primitivă a Dumnezeului din Vehiul Testament pe care o mai avem înlăuntrul nostru şi să recuperăm imaginea autentică a lui Dumnezeu, izvor de iubire şi de viaţă, pe care Isus ni l-a prezentat cu întruparea sa. Numai aşa, Dumnezeu se va revela ca adevăratul Tată despre care ne-a vorbit Isus, cel care „face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5,45).

Imn de Înviere

Mai frumos ca niciodată azi lucește aurora
Și vestește-n lumea toată bucurie tuturora.
Pe pământ întreaga fire e în cânt și voie bună
Și cântări de preamărire sus în cer voios răsună.
Doar în iad e mare jale, se-aud plânsete, se geme,
Guri de duhuri infernale scot torente de blesteme.
Din mormântul său cel tainic se ridică mândrul Rege,
Izbutind al vieții crainic lanțul morții să-l dezlege.
Razei gloriei eterne, celui care nu mai moare,
Umilit i se prosterne tot infernul la picioare.
Omului, precum e marea, agitat de spaima morții,
Se vestește liberarea, i se schimbă-n bine sorții.
Este sigilat mormântul; sub povara pietrei grele
Stă ucisul, el, înfrântul, și-i păzit de santinele.
Doarme somn adânc sub glie; dispărut cu totul pare,
Dar Cristos din morți învie. Nu e moartea cea mai tare.
Cântă, omenire, cântă! Glas de bucurie scoate!
E minunea cea mai sfântă și mai mare dintre toate.
În candidele-i veșminte dă un înger mare veste:
„Ce cătați printre morminte? Printre morți el nu mai este”.
Din păcate ne învie și pe noi acum, Cristoase,
Dă-ne marea bucurie a-nvierii glorioase.
Fă ca-n inimi să răsară farmecul vieții tale
Și-a iubirii primăvară cu speranțele pascale.
Ție, victimă preablândă, răstignită pe o cruce,
Pentru marea ta izbândă, lumea slavă îți aduce.
Îl slăvește totodată cu smerenie adâncă
Și pe cel ce-ți este Tată și-l mai preamărește încă,
Și pe Duhul Sfânt cel care dintru moarte ne renaște
Și ne duce cu-ndurare spre nepieritorul Paște. Amin.

inviere

Ce diferență este între un creștin si un păgân?

Intr-o manieră naivă, a încercat să exprime acest adevăr un călugar egiptean necunoscut din secolul al IV-lea. El compară păstorul cu oile. Păstorul posedă ceea ce au animalele sale: viața animală. Le depașește, însă, cu un grad de viața rațională. Dacă se lasă botezat primește un al treilea grad al vieții: Duhul Sfânt. Prin urmare un creștin diferă de un păgân pentru că are un grad in plus al vieții, Duhul Sfânt care este sufletul sufletului său.

Speculații din Izvoarele luminii.