N-am întâlnit-o niciodată
pentru că ne-am născut
în același an, aceeaşi lună, aceeași zi.
Am crescut împreună
sub același cer, pe același pământ.
Ne-am încălzit la același soare
și ne-a udat aceeaşi ploaie.
Cât am fost copii
eram liberi unul față de altul.
Mă jucam cu ea când voiam.
Chiar dacă o loveam, nu se supăra.
Seara îi spuneam noapte bună.
Niciodată nu mi-a răspuns…
Am crescut amândoi mari.
Și viața ne tot despărțea.
Era înaltă ca mine.
De râs, râdea foarte rar.
Câteodată zâmbea discret.
Ne întâlneam foarte rar.
În fața ei, eu mă înclinam foarte ușor.
Alteori îmi luam șapca de pe cap.
Ne vedeam des la biserică.
La școală nu venea deloc.
M-a surprins faptul că,
atunci când s-a făcut mare,
când era cea mai frumoasă,
nu prea o lua nimeni în seamă.
Tinerii generației mele o ocoleau
și ea suferea enorm de mult.
A ajuns să nu mai vorbească deloc.
M-am apropiat de a ea discret.
Era ceva în ea care mă atrăgea
și n-am putut ca să rezist.
În spatele aspectului ei trist
bănuiam ceva extraordinar.
Ce să spun, ea m-a sedus!
Am început să ne împrietenim.
N-am știut sa-i spun pe nume,
nu am mai străns-o la piept,
n-am mai sărutat-o ca altă dată
și nici de mână n-o țineam.
Am început să mergem amândoi
bătând cărările vieții noastre.
Din când în când ne mai opream,
ne priveam țintă în ochi.
Ne contemplam unul pe celălalt
și apoi din nou porneam la drum.
Mă bucur nespus de mult
că nu-s în viață singur.
Niciodată nu i-am spus
că o iubesc, că vreau să o iau.
Ea, cred că mi-ar fi spus:
că mă iubește, că mă vrea,
dar nu ia fost dat atunci
să-mi spună tot ce vrea.
Nu știu ce iubeam în ea.
Frumoasă nu, deșteaptă nu.
Văzând-o alții, o jicneau.
Iar eu cotat nebun și prost
îi închinam tot ce aveam.
Așa ne-a fost destinul
să n-avem linște în noi
decât trâind doar amândoi.
N-are nume. Îi spun”Necunoscuta”.
Ei, să vezi de-acuma trai!
N-am avut luna de miere.
N-avem nici pat, nici masă.
Trăim modest din datorii.
Ne mai certam. Eu mai țipam.
Ea n-a scos nici un cuvânt.
E prea umilă, cum s-o cert?
Nu prea sunt eu vrednic de ea!
Să dăm divorț? Nu, mai bine mor!
Eu i-am spus că am greșit atât de mult…
Uneori ca să ne împăcăm
cădeam în genunchi
și ea cu drag mă mângăia și mă ierta.
Ea nu a greșit niciodată. Nici nu va cădea.
Nu va pleca ea frunte cuiva.
Eu cred în ea cu jurământ.
Nu va trebui iertată de nimeni,
dar ea va ierta pe mulți, o știu.
Acum permite-mi să mă retrag.
M-așteapă ea și e târziu.
Ne vom vedea și-mbrățișa,
o voi lua și săruta.
Am dreptul, e a mea.
Ea este… CRUCEA MEA
e trist, dar adevarat..durerea…hm…dupa o durere profunda, dupa un timp, parca nici nu o mai simti, de fapt nu mai simti nimic, incepe sa faca parte din tine, sa fie in tine mereu, si te transformi intr-un om cu multa durere peste tot, o iei cu tine fara sa-ti dai seama..devii urat si neplacut..
ceau,
am descoperit cumva pagina asta si am citit pe aici ce a scris lumea…
dar Irina are perfecta dreptate,deci parca ai fii scris in numele meu,eu am crezut ca sunt singurul care simte asa….hmmm.
Se poate depasi orice durere, cu greu, dar este posibil. Un ajutor in acesta privinta ne sunt prietenii, daca ii avem, sau un prieten mai apropiat care ne stie istoria vietii. Dar sa nu uitam de cel care poate sa ne vindece cu devarat de orice dutere: Dumnezeu.
In viata, nimeni nu merita sa superi pt el!Nimeni nu e demn de sentimente…
da,e adevarat ca nimeni nu merita sa suferi pentru el, Dar… totusi, intotdeauna destinul ne face sa suferim pentru cineva…
Durerea mea cea mai mare e durerea pt copiii mei. De cate ori imi cert sau pedepsesc fiul, simt că imi arde sufletul. in acel moment as prefera sa ma fac mica si sa ma inghita pamantul. Simt cum toate mă inunda… parca nu mai sunt om… iar privirea copilului meu, cu lacrima curgand pe obraz, care intelege ca a facut o prostioara, dar nu stie cum sa îmi spuna de ce a facut-o, frustrarea ca noi cei mari nu intelegem, ori suntem prea ocupati cu serviciul ori avem MEREU altceva de facut, frustrarea asta ii macina pe ei mai mult decat credem. nimic nu e mai dureros pe lume decat o mama sa isi vada copilul plangand, sau invers. am o durere mare in suflet, dar cand imi iau baietii in brate, (David si Carol), toate imi trec, dar durerea ramane mereu acolo… de ce? Pentru ca sunt mama si stiu ca mereu va exista o durere in sufletul nostru. Va multumesc.
Eu ma simt plina de durere ai regrete:(((((
Nu prea am ca sa spun in plus fata de ceea ce s-a spus deja … Doar ca am ajuns la 34 de ani sa spun ca urasc maturitatea … Doare f tare sa treci prin transformarea aceea finala spre asa-numita „maturitate” ! Spun mereu ca daca asta inseamna sa fi matur , atunci mai bine nu . Dar asta nu se poate … Si mai spun de vreo 7 – 10 ani ca daca ar exista matrix in realitate eu as fi unul dintre cei care s-ar conecta de bunavoie la ea . Doar sa uit realitatea … Dar asta nu se poate … Multumesc pt ca m-ati „ascultat” !
Durerea e nemarginita , cumplita, simti ca te sufoci si nu ai aer ca totul e pierdut si ca viata ta nu mai are nici un rost si sa sfirsit ptr. totdeauna.Ridicind ochii catr-e cer la Dumnezeu, il intrebi,de ce Doamne? de ce tocmai eu si de ce copilul meu? de ce mi lai luat cu ce ti-am gresit? ca niciodata n-am facut rau nimanui, din contra am facut mult bine .Dar palma se repeta la un an dupa moartea primului, si iarasi ridici ochii catre cer, intrebind din nou.Iarasi Doamne? de ce? cui si ce am gresit? al cui blestem platesc? In copilarie mi lai luat pe tata, apoi am avut o viata si soarta amara.De ce si ptr. ce Doamne?.Vedeti asta consider eu ca e cea mai mare durere dupa fata pamintului mai ales ptr. o mama caruia ii mor copii in brate, sterigind disperata la medici sa faca tot posibilul ca sai salveze.Toate astea nu nu poti chiar daca ai vrea sa le uiti.Sufletul ramine cu o rana vesnic deschisa si inima plingind de dorul lor.Nu doresc sa treaca nimeni prin ce-am trecut eu.La toti sa va traiasca copii si sa va bucurati de ei.Numai cine a trecut prin aceiasi durere ca a mea ma poate intelege.