De retinut: exista oameni de treaba

Cei care fac lucruri care mie nu-mi plac nu sunt neapărat oameni răi. Nu trebuie pedepsiţi doar pentru că mie nu îmi place ceea ce au făcut sau ce fac ei. Nu există nici un motiv ca alţii să fie aşa cum aş vrea eu să fie tot aşa cum nu există un motiv ca eu să fiu aşa cum vor alţii să fiu. Oamenii sunt aşa cum vor ei să fie, iar eu sunt aşa cum vreau eu să fie. Nu pot să-i ţin pe alţii sub control sau să-i schimb. Ei sunt aşa cum sunt; cu toţii merităm respect.
O învăţătoare care preda într-o rezervaţie de indieni Navajo în fiecare zi scotea cinci elevi la tablă să rezolve o ecuaţie simplă la matematică. Copiii nu doreau să scrie nimic. Învăţătoarea se întreba: unde greşesc, oare? În cele din urmă i-a întrebat pe elevi şi din răspunsul lor a învăţat o lecţie despre auto-apreciere. Se pare că elevii ştiau că nu toţi sunt în stare să rezolve problemele matematice. Ei pricepeau lipsa de sens a abordării câştig-pierdere, din clasă. Ei considerau că nu ar avea nimeni de câştigat dacă vreun elev s-ar arăta foarte bun la tablă sau dacă altul ar fi stânjenit. Aşa că refuzau să se întreacă unii cu alţii în public. Toţi copii doreau să înveţe, dar nimeni să fie scos la tablă.

De reţinut: este normal să faci greşeli

Cu toţii facem greşeli, iar eu continuu să fiu o persoană bună şi de valoare atunci când le fac. Nu am nici un motiv să mă necăjesc atunci când fac o greşeală. Îmi dau toată osteneala şi dacă fac vreo greşeală. Este normal ca şi alţii să facă greşeli. Accept faptul că pot greşi tot aşa cum accept că şi alţii pot să greşească. Voi supravieţui dacă lucrurile vor fi altfel decât vreau eu. Pot să accept lucrurile aşa cum sunt, să-i accept pe oameni aşa cum sunt şi să mă accept pe mine aşa cum sunt. Chiar dacă nu-mi place totul, mă pot adapta. Fiecare are dreptul la cuvânt şi la părere. Doi oameni pot vorbi şi fiecare poate să aibă păreri diferite despre acelaşi lucru. Eu nu trebuie să mă supăr pentru că tu gândeşti altfel. Este părerea ta pe care o respect şi ne putem despărţi în pace.

De reţinut: nu trebuie să mă iubească toţi

Nu trebuie să mă iubească, sau măcar să mă placă, toată lumea. Nici mie nu trebuie neapărat sa-mi placă de toţi cei pe care îi cunosc, aşa că de ce ar trebui să mă placă pe mine toţi? Mă bucur să mă placă lumea şi să mă iubească, dar dacă cineva nu mă place, eu rămân totuşi o persoană aşa cum sunt şi mă simt bine. Nu pot obliga pe nimeni să mă placă, tot aşa cum nu mă poate obliga nimeni să plac pe cineva. Nu am anevoie să fiu aprobat tot timpul. Dacă cineva nu este de acord cu mine, eu rămân în continuare aşa cum sunt.

Un om celebru

Astăzi a murit un mare om. Nu era un lider mondial sau un doctor celebru, nici un erou de război sau un sportiv renumit. Nu era nici vreun magnat în lumea afacerilor, şi nici nu-i veţi vedea vreodată numele în paginile financiare ale unui ziar. Dar, era unul din marii oameni care au trăit vreodată. Era tatăl meu.
Cred că s-ar putea spune despre el ca a fost un om pe care nu l-a interesat niciodată să obţină un credit sau să primească onoruri. Făcea lucruri banale cum ar fi că-şi plătea la timp datoriile şi se ducea Duminica la biserică. Era mereu alături de copii şi îşi iubea nevasta.
Acum este prima seară de când nu mai este el. Nu ştiu ce să fac. Acum îmi pare rău pentru momentele în care nu i-am arătat respectul cuvenit. Dar îi sunt recunoscător pentru multe alte lucruri. Mulţumesc lui Dumnezeu că l-am avut pe tata atâta timp. Şi mă bucur că am fost capabil să îi spun cât îmi era de drag. Tatăl meu a murit cu un zâmbet pe faţă şi cu sufletul împăcat. Ştia că a fost nemaipomenit ca soţ şi tată, frate, fiu şi prieten…

Autor necunoscut

Adevarul este ca ne este dor de cei ai noştri abia atunci cand nu mai sunt. Am trecut şi eu prin astfel de momente cand mi-am pierdut bunicul. Am ţinut mult la acest bătrănel. Şi acum, ori de câte ori mă gândesc la el, îmi dau lacrimile. Era mereu aproape de mine şi m-a învăţat multe lucruri. Şi chiar dacă nu mă învăţa el, tot puteai să înveţi ceva de la el. Am plâns mult la înmormântarea lui. Când soseam în vacanţă, mergeam în vizită la el şi stăteam multe ore împreună, doar noi doi, şi discutam. Bunicule, imi e dor de tine…

Ce conteaza in viata

În viaţă nu contează câţi oameni te caută sau cu câţi te-ai întâlnit pana acum. Nu contează cu cine te-ai sărutat, ce sporturi faci, ce băiat sau ce fată îţi place. Nu contează ce pantofi porţi, cum ai părul sau ce culoare are pielea ta, unde stai sau la ce şcoală mergi. Nu contează câţi prieteni ai sau dacă eşti singur. Nu asta contează în viaţă.
În viaţă contează pe cine iubeşti si pe cine necăjeşti. Contează ce părere ai despre tine. Contează încrederea, fericirea şi compătimirea. Contează să fi alături de prietenii tai şi să înlocuieşti ura din tine cu dragostea. Contează să ocoleşti gelozia, să înfrângi prostia şi să clădeşti încrederea. Contează ceea ce spui şi ceea ce vrei să spui. Contează să judeci oamenii după ceea ce sunt nu după ceea ce au. Şi mai presus de toate, contează dacă prin viaţa ta influenţezi în bine viaţa altcuiva, aşa cum n-a reuşit nimeni altcineva s-o facă pe altă cale. Toate acestea contează în viaţă.

Copilăria mea

Câteodată stau şi mă gândesc la copilăria pe care am avut-o. A fost frumoasă. Abia aşteptam ca părinţii să ne mai lase singuri ca să ne jucăm în voie. Cred că fiecare are amintiri frumoase din copilărie şi fiecare poate să spună: mai frumoase ca ale mele nu a avut nimeni.
Când eram copil, gândeam ca un copil. Acum că sunt mare, gândesc altfel. Dacă aş fi iarăşi copil, însă cu mintea unui om matur, oare cum m-aş comporta? Nu aş mai fi copil. Aş fi un om micuţ, dar matur.
Copil înseamnă să nu înţelegi cum stau lucrurile şi să te minunezi de toate. Pentru orice lucru pe care-l vezi sau auzi să exclami: uaaaau! Spune un refren dintr-un cântec italian:
Când copiii fac, uaaau!
Ce minunăţie, ce minunăţie.
Iar eu mă ruşinez,
Că nu mai ştiu să fac, uaaau!
Oamenii mari nu mai ştiu să se minuneze de nimic… mai mult sunt trişti decât veseli.
Este o diferenţă între plânsul unui adult şi plânsul unui copil. Copilul plânge atunci când a primit bătaie de la părinţi sau când a fost certat, însă un adult de ce plânge? El nu mai primeşte bătaie de la părinţi. Plânge pentru că are interese: plânge că a fost trădat; plânge că a fost minţit; plânge când echipa favorită pierde; plânge când pierde pe cineva drag. etc!
Ce frumoasă a fost copilăria
Îmi plăcea să merg la câmp câteodată cu mama pentru că mergeam cu bunicul care avea căruţă. Bunicul mă lăsa să conduc eu căruţa care era trasă de vacă. Era bucuria mea. Stăteam în faţă, lângă bunicul. Cine mai era ca mine… Nu aveam maşină atunci, aveam doar căruţă, dar, bucuria mea era mare.
Acum dacă îmi este sete trebuie să torn apă în pahar şi apoi să o beau. De multe ori, copil fiind, alergam acasă de la joacă şi fiind însetat, nu mai luam paharul sau cana să beau apă, puneam direct gura in găleata cu apă rece şi beam până îmi potoleam setea. Îmi plăcea să beau aşa pentru că, dacă foloseam cana, apa se termina rapid din ea şi, astfel, îmi strica pofta de a mai bea. Mama mă mai certa, îmi spunea: „numai vaca bea aşa ca tine …”
Nu aveam celulare cum au toţi copii de astăzi. Şi, tare bine mai era. După ce veneam de la şcoală plecam la joacă. Uneori ne întorceam acasă pe la ora 10 seara. Când ajungeam acasă, mai primeam câte o mică ceartă: „Unde aţi fost, măi? V-am căutat peste tot. Aveam nevoie să te trimit la bunica după…”. Ce bine că nu aveam celular, că m-ar fi căutat mama şi îmi strica toată joaca. Bătaie de la tata, am primit doar de două ori. Ţin minte şi astăzi amândouă fazele şi motivele pentru care am primit bătaie. Nu degeaba se spune: „am să-ti trag o bătaie că nu ai să mă uiţi în veci”. Prima bătaie am luat-o pentru că am distrus un copăcel de măr. Abia făcuse pentru prima dată fructe că noi ne-am şi urcat în el şi pentru că era puiet şi fraged, i-am rupt aproape toate crengile. Când s-a întors tata acasă seara şi a văzut ce am făcut … A doua bătaie am primit-o că am lăsat să intre găinile în grădină şi au mâncat tot zarzavatul. Am meritat aceste două bătăi…
Nu aveam calculatoare, dar tot găseam noi ceva de joacă toată ziua. Ne jucam de-a caii. Eu, cum eram bun la fugă, eram mereu „înhămat”, adică mi se punea o sfoară pe după cap şi sub braţe, iar un altul ţinea în spatele meu de capetele sforii şi fugeam amândoi. Mă mai lovea cu o vargă, dar trebuia să accept, că doar eram calul. Ne împărţeam în mai multe echipe şi aşa fugeam unii după alţii pe toate dealurile şi văile satului.
Dacă se întâmpla să cădem şi să ne julim, nu căutam vinovaţi, ne ridicam şi continuam joaca.
Dacă cineva avea o sticlă cu suc, împărţea şi la ceilalţi din grup. Nu a murit nimeni că am băut din aceeaşi sticlă. Sau, dacă cineva avea o gumă de mestecat, adusă de tatăl lui din străinătate, după ce se sătura de mestecat o dădea şi la altul şi, aşa, săraca gumă trecea pe la mai mulţi, că doar, era din străinătate… Când citiţi aceste rânduri, nu aveţi decât să râdeţi, dar aşa era viaţa de copil. Nu gândeam ca acum. Atunci, parcă, totul era permis, nimic nu putea cauza o boală…
Dacă copiii de astăzi ar citi vieţile noastre din copilărie, poate, ar spune că am dus o viaţă de plictiseală. Dar, noi am fost foarte fericiţi. Mult mai fericiţi decât sunt unii copii astăzi…

Rugaciunea unui copil trist

„Doamne, în seara asta, te rog ceva special… Transformă-mă într-un televizor, ca să-i pot lua locul. Mi-ar plăcea să trăiesc cum trăieşte televizorul în casa mea. Cu alte cuvinte, să am o cameră specială, unde să se reunească toată familia în jurul meu. Fă să fiu luat în serios. Să fiu în centrul atenţiei, aşa încât toţi să mă asculte fără să mă întrerupă sau să discute. Mi-ar plăcea să mi se dea atenţia deosebită care este acordată televizorului atunci când ceva nu funcţionează… Şi să-i ţin de urât tatei când se întoarce acasă, chiar şi atunci când vine obosit de la muncă. Şi mama, în loc să mă ignore, să stea cu mine când e singură şi plictisită. Iar fraţii şi surorile mele să se certe ca să poată sta cu mine… Şi să distrez toată familia, chiar dacă uneori nu spun nimic. Mi-ar plăcea să simt că lasă totul deoparte ca să stea câteva minute alături de mine. Doamne, nu-ţi cer prea mult. Doar să trăiesc cum trăieşte orice televizor.”