Atunci cand lipseste entuziasmul

Ai văzut vreodată un copil jucându-se? Poate că nu are decât o găletuşă şi o lopăţică. Dar iată-l acolo, pe malul mării, munceşte intens pentru a face un castel de nisip. Mâinile agile şi dezinvolte, privirea atentă fixată asupra a ceea ce face, cu buzele strânse în efortul creaţiei. Malul clocoteşte de sunete şi de zgomote obsesive. Oamenii trec şi retrec prin faţa lui. Orele curg, dar el nu simte şi nu vede nimic, absorbit cu totul, trup şi suflet, de capodopera sa şi când în sfârşit va termina, acel castel nu va fi o grămadă inutilă şi informă de nisip udat, dar imaginea visului său. Traducându-l în realitate, el a realizat chiar şi puţin din el însuşi. Cu această forţă, cu această intensitate, cu această pasiune au muncit şi muncesc oamenii cu stiloul şi cu ştiinţa, artişti şi meşteşugari, toţi aceia care se disting în marea masă amorfă a oamenilor, care se lasă pur şi simplu să trăiască, pentru că posedă unul dintre darurile cele mai înflăcărate şi preţioase ale umanităţii: „entuziasmul”.
Entuziasmul este un fenomen al unei vieţi pline. Este capacitatea de a ne pasiona de viaţă, de tot ceea ce facem. Fără interese şi pasiuni, fără credinţă şi dragoste, fără puţin entuziasm nu există plăcere în cea ce facem şi viaţa noastră ni se pare inutilă şi goală.
Entuziasmul este ca şi credinţa, nu cunoaşte imposibilul. Când suntem trişti, nervoşi, este pentru că nu avem o bază interioară suficientă pentru a atenua ciocnirile vieţii, este pentru că entuziasmele sunt fictive, pentru că ţelurile sunt trecătoare. Adevăratul entuziasm este de natură spirituală. Pentru tineri, entuziasmul este cartea cea mai bună pentru a începe partida vieţii. Dar ca şi toate valorile umane nu este ceva care se poate cumpăra sau se poate îmbrăca ca şi o haină. Trebuie să o căutăm în interiorul nostru şi apoi să o dezvoltăm ca pe o temă. Cum se începe? Începem să ne întrebăm: avem idei? care sunt? Unde ne pot duce?
Primul pas pentru a creşte în noi înşine capacitatea entuziasmului consistă în a privi cu ochii curaţi tot ceea ce ne înconjoară şi în a examina natura gândurilor noastre. Entuziasmul nu poate trăi într-o minte plină de gânduri opace, nesănătoase şi negative. Una dintre virtuţile mai sigure este că viaţa nu-ţi restituie altceva decât ceea ce tu i-ai dăruit. Dăruindu-te cu totul vieţii, viaţa se va dărui cu totul ţie.
Angajează-te, aşadar, şi începe opera. Entuziasmul te va ajuta să o termini. Anii lasă riduri pe piele, spune un înţelept, dar lipsa entuziasmului întristează. Acum când poţi alege drumul tău în viaţă, alege-ţi un ideal şi nu-l mai abandona.
entuziasm

Batranetea haine grele?

 batranelul.jpg
Numărul oamenilor în vârstă din societate creşte. Dezvoltarea industrială a dus şi duce încă la forme de excludere, care sunt izvor de suferinţe pentru bătrâni şi sărăcire spirituală a familiei. Pentru oamenii de astăzi „a îmbătrâni” nu mai reprezintă o valoare, iar îmbătrânirea se pare că este privită doar ca o pierdere: pierderea frumuseţii, a capacităţii de a fi activ, pierderea sănătăţii, a locului şi a rolului în comunitate. Se pare că astăzi doar omul tânăr contează şi nimeni nu vrea să îmbătrânească. Dar numai acceptarea vieţii ca dar de la Dumnezeu poate ajuta omul să privească într o perspectivă pozitivă perioada bătrâneţii.
Bătrâneţea îl face pe om bolnav, mai slab şi neputincios şi de aceea devine un om care are nevoie de ajutor. Unii trăiesc împreună cu familia lor şi sunt primiţi cu căldură de rudele apropiate şi acesta este lucrul cel mai bun. Ei se ştiu ocrotiţi în familie, în necesităţile trupeşti şi spirituale ale vârstei. Îşi dau seama că mai pot oferi unele servicii utile, pot acorda ajutor celor mai tineri care vin după ei şi astfel pot păstra bucuria vieţii, chiar dacă simt că puterea se stinge încet şi că trebuie să se pregătească pentru marea trecere. Prezenţa lor în familie îi face martori ai trecutului, inspiră înţelepciune pentru viitor şi contribuie la înţelegerea şi iubirea nepoţilor. Dar sunt şi mulţi bătrâni singuri…
Sunt tot mai multe situaţii în comunităţile noastre în care familii întregi au plecat la muncă în străinătate, iar părinţii lor au rămas singuri. Sunt valoroşi şi banii trimişi uneori de departe, dar mult mai importantă este prezenţa copiilor lor lângă ei în aceste momente grele ale vieţii.
Datoria familiei este de a nu i abandona în singurătate şi neputinţă şi de a i ajuta, pe cât posibil, cu un sfat, o vorbă bună, un sprijin material.
A înainta în vârstă este, cu siguranţă, un har de la Dumnezeu, dar este şi o şansă care merită să fie folosită. Important nu este cât de „bătrân” este cineva, ci „cum” este ca persoană în vârstă. Există oameni bătrâni care se plâng de orice, dar există şi aceia care, pur şi simplu, iradiază de mulţumire.
Ei au nevoie să fie vizitaţi, însoţiţi, luaţi în seamă; au nevoie de apropierea familiei, pentru a nu rămâne în singurătate; au nevoie de sensibilitatea şi compasiunea noastră în suferinţa lor, să simtă că suferim cu ei.