Locuri ale inimii

heart_shaped_rock_by_speedyfearless.jpg Sunt locuri în lume care devin locurile inimii noastre. Sunt locuri care ne emoționează de fiecare data când trecem pe acolo, care ne fac ca inima noastră să bată mai tare, care sunt legate de anumite momente din viața noastră. Așa, acele locuri devin, parcă, numai ale noastre.
Uneori, am o dorință puternică de a face cunoscut tuturor locurile inimii mele. Să condivid ”secretele” pe care eu le cunosc. Amintiri pe care nu le pot uita niciodată încep încă din copilăria mea: satul meu, care mi se pare a fi cel mai frumos pentru că îmi este drag. Acolo m-am născut și acolo am copilărit. Joaca în fiecare seară cu copiii vecini. Jucam ”Prizonierul”. Atât am alergat o dată după cineva, încât am amețit, m-am izbit de o salcie și mi-am spart nasul.
Acest loc a făcut parte din viața mea pentru putin timp, căci a fost inundație în satul meu și a trebuit să părăsim locul acela. Ne-am mutat la bunicul meu, acolo am cunoscut alţi copii, alţi vecini. Pădurea era aproape de noi. Mergeam în fiecare zi cu vaca la păscut. Acolo ne întâlneam din nou cu toți vecinii. Alergam ca nebunii pe dealurile acelea. Ne jucam toată ziua. Viață de copil… Și acum merg cu drag în acele locuri din satul meu și mă minunez că atunci când eram copil, nu realizam ce frumoasă este acea zonă de pădure. Atunci doar mă jucam…
De multe ori imi amintesc si de locul unde am avut odată casa noastră. Aveam șase copaci de zarzări (gorgoaze), mulţi vișini, un corn și nuci. Aveam copacul meu preferat, un zarzăr bătrân. Era ușor de urcat în el. De acolo vedeam mai departe decât vedem de jos.
În perioada liceului nu am mai avut parte de viața de dinainte. Nu am mai avut acea libertate să cunosc și alte locuri. Colegii mei care îi mai am și aștăzi, cunosc foarte bine realitatea de atunci.
După liceu, am stat o perioadă de un an la Luizi Călugăra. Aici parcă m-am mai regăsit. Aveam liber miercurea și duminica după amiaza. Mergeam la pădure cu toți colegii; unii jucau fotbal, alții făceau focul și prăjeau mici. Nu pot să uit dealurile acelea de pe la Măgura și zona aceea superbă. Îmi amintesc cum tanti de la bucătărie nu prea ne dădea carne la masă, deși aveam o duzină de pui prin grădină. M-am înţeles cu un coleg și ne-am apucat să aruncăm cu pietre în ele. Am lovit câteva la picioare, le-am dus la bucătărie și le-am spus femeilor de acolo că le-a mușcat câinele. Nu ne-a certat căci știau că așa făcea uneori câinele nostru. Mușca găinile când veneau să mănânce din oala lui. Dar, cum de s-a întâmplat să muște patru deodată… asta nu ne-a mai întrebat.
Din perioada studenției, am mai multe locuri care fac parte din inima mea. Cel mai mult mi-a placut la ”Văgâuna”. Era o cameră la subsolul Institutului unde împreună cu alți doi colegii, redactam revista ”Zâmbet Fratern”. Unul dintre noi era mai mult cu ideile, celălalt cu redactarea, la mașină de scris, iar eu mă ocupam cu imaginile. Nu foloseam calculatorul. Pur și simplu îmi plăcea să tai imagini din reviste și să le lipesc așa cum îmi plăcea. Până și titlul de la revistă era din litere tăiate din reviste și lipite pe copertă. Aveam camera aceea plină de fotografii agățate pe pereți, pentru următoarele numere. Fiindcă era o revistă de divertisment, am scris pe copertă ”Revistă lunară de divertisment”. Săraca, vedea lumina zilei când apucam și noi. Cert este că colegii o așteptau ca pâinea caldă și o citeau cu satisfacție. Noi râdeam atunci când o compuneam. Iar satisfacția noastră era atunci când o împărțeam și auzeam râsete in toată casa. Însemna că ceilați citeau revista…
Îmi plăcea acel loc mai ales atunci când exista un curs, la care nu prea îmi plăcea să particip, mă retrăgeam acolo și îmi găseam eu de lucru…
Mai sunt și alte locuri care fac parte din viața mea, atât din perioada studenției cât și după, pe care nu le mai menționez aici. Locuri care mi-au schimbat viața și m-au ajutat să cresc… Unele sunt proaspete, așa că, voi vorbi despre ele peste ani și ani…

Trecere

card-071.jpg”Așa cum se scurge nisipul într-o clepsidră, așa se scurge viața noastră”

 

Atunci când m-am născut, am primit în dar un porumbel alb. Era atât de frumos, de alb și de minunat. Am crezut că-l voi putea păstra veșnic și că va fi mereu bucuria mea. Dar na-a fost așa.
Într-o zi frumoasă de vară porumbelul meu a zburat, tot mai sus înspre soare. L-am petrecut cu privirea până departe, iar din ochii mei au început să curgă lacrimi fierbinți. M-am gândit că, poate a plecat pentru o vreme, pentru că nu mi-a spus nimic când a plecat, nu si-a luat ”La revedere!”, ci a zburat din mâna mea, fără să spună nimic, doar m-a privit … și atât. L-am așteptat multe zile la rând și-am plâns amarnic văzând că nu mai vine, iar în sufletul meu am rămas doar cu amintirea lui.
”Erai așa de gingaș și mi te-a dat în dar cineva drag, porumbelule, de ce-ai plecat atât de repede? Nu puteai să mai rămâi puţin?”
În fiecare zi stăteam și priveam spre cerul senin și mă gândeam că, poate, cel care mi-a dat cadoul, mi-l va trimite inapoi. Tot stând eu trist și așteptând să se întoarcă porumbelul meu, am simtit în spatele meu un fâlfăit de aripi și m-am bucurat enorm.
Am crezut că s-a întors porumbelul meu, dar când m-am uitat mai atent la el am observat că nu mai era același. Era tot alb și gingaș, dar aochii lui nu erau aceeași. I-am zis atunci: ”Porumbelule, ești așa de gingaș și frumos, dar cu siguranță nu ești al meu. Eu îl cunosc pe cel care mi-a fost dăruit. Te-ai rătăcit cumva? Ești cumva al altcuiva?”
M-a privit cu ochii lui rotunzi și mi-a înțeles nelămurirea. A întors puțin privirea și m-a făcut atent că sub aripa dreaptă avea un mesaj. L-am luat cu o mană trenurandă și încercam să pricep ce scrisese cel ce l-a trimis. Era un bilet alb scris cu roșu. Era o scrisoare de la Tatăl meu.
Scria: ”Nu plânge pentru că porumbelul care ți-a fost dăruit la naștere a plecat. El a venit la mine și e fericit aici. Ți-l trimit pe acesta, dar să nu uiți că și el este un cadou tot pentru o vreme. El nu va rămâne la tine veșnic. Dar îngrijește-l bine cât va fi la tine. Te iubesc! Dumnezeu, Tatăl tău”
Am simțit că tristețea dispare treptat și am înțeles că copilăria trebuie să rămână doar pentru o vreme la mine. Tot așa se va întâmpla și cu tinerețea. Va zbura încet, pe nesimțite, fără să-mi spună nici un cuvânt. Poate îmi va arunca doar o privire și nimic mai mult.
Dar, fiecare zi, fiecare lună, fiecare an este o fărâmă din viața mea, o fărâmă din eternitate, este o parte din darul lui Dumnezeu dat mie, este o parte din sufletul Lui și asta mi-e de ajuns.
”Noe a mai așteptat șapte zile; și a dat drumul porumbelului.
Dar porumbelul nu s-a mai întors la el” Gen.8:12