Este responsabil Dumnezeu de suferinta noastra?

(Stiu ca acest articol il veti gasi peste tot pe internet. Nu este o compunere proprie ci o relatare care am primit-o si eu pe e-mail. Este un articol interesant, de aceea am postat aici pentru cei care nu au avut posibilitatea sa citeasca din alta parte)


Fiica marelui evanghelist nonagenar, Billy Graham, Anne Graham, intr-un interviu  in emisiunea „Early Show” (Spectacolul matinal), a fost intrebata de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 si i s-a pus o intrebare la care multi ar fi dat raspunsuri nesatisfacatoare: „Cum a putut Bunul Dumnezeu sa lase sa se intimple asa ceva si sa priveasca atat de nepasator aceasta catastrofa de pe pamantul Americii?”

Anne Graham, dupa ce a meditat cateva clipe, a dat un raspuns magistral, a raspuns cu niste replici foarte logice, profunde si inspirate, nepregatite dinainte. Dansa a precizat foarte calm si explicit,

precizand urmatoarele:

„Si eu mi-am pus deseori aceasta intrebare si mi-am gasit urmatoarele raspunsuri… Cred – nu cred, dar sunt profund convinsa – ca Dumnezeu a fost si ramane adanc intristat de aceasta, la fel ca si noi, numai ca noi, de ani de zile, Îi spunem si chiar Ii poruncim sa  iasa din scolile noastre, din guvernul si din vietile noastre, ca ne descurcam si singuri, fara ajutorul Lui . . .

Si, fiind El un adevarat gentleman, cred ca pur si simplu S-a dat, calm, la o parte . .

Cum de mai indraznim noi oare sa-I cerem binecuvintarea, mila si protectia Sa, daca Ii cerem sa ne lase in pace? (În lumina recentelor evenimente, fiind vorba de atacuri teroriste, atacuri armate in scoli etc.)

Cred ca totul a inceput cind Madeleine Murray O’Hare (doamna care a cerut ca America sa devina o tara atee si care a fost ucisa, iar corpul ei a fost gasit recent) a  afirmat ca nu dorea nici un fel de rugaciuni  in scolile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobata si a devenit lege obligatorie in SUA …

Apoi, cineva a spus ca mai bine nu am citi Biblia in scoli (Biblia care spune sa nu ucizi, sa nu furi si sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti), iar noi am spus O.K..

Apoi, dr. Benjamin Spock a spus ca nu ar trebui sa ne plesnim copiii atunci cind se poarta urit, pentru ca aceasta le-ar afecta mica lor personalitate si stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis). Iar noi am spus ca un expert trebuie sa stie ce vorbeste, asa ca am spus O.K.

Apoi, altcineva a spus ca profesorii si dirigintii nu ar trebui sa ii disciplineze pe copii atunci cind gresesc. Iar conducatorii de scoli au spus ca nici un membru al personalului sa nu atinga vreun elev atunci cind se poarta urit, pentru ca scolile nu au nevoie de publicitate proasta si in nici un caz de procese. (Totusi, exista o mare diferenta intre a disciplina si a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am spus O.K.

Apoi, cine stie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei scoli a spus ca, baietii fiind baieti, vor face dragoste oricum, deci ar trebui sa le dam fiilor nostri prezervative. Asa, ei vor putea sa se distreze cit vor, iar noi nu vom trebui sa le spunem parintilor ca le-au primit de la scoala. Iar noi am spus O.K.

Apoi, unii dintre alesii nostri de virf au spus ca nu conteaza  ceea ce fac in viata lor privata atit timp cit isi  fac treaba la slujba. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasa de ceea ce face altcineva, inclusiv presedintele, in viata sa privata, atit timp cit am o slujba si economia merge bine.

Apoi, niste libertini au cerut sa tiparim cat mai multe reviste cu femei goale, in semn de respect si apreciere a frumusetii feminine . . . Iar noi am spus O.K.

Apoi, altcineva a impins acea apreciere un pas mai departe, publicind fotografii cu copii goi, si inca mai  departe, afisindu-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare.

Apoi, industria  show-business-ului a spus: hai sa facem show-uri TV si filme care sa promoveze indepartarea de Dumnezeu, violenta si sexul ilicit, sa inregistram melodii care sa incurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea si temele satanice. Iar noi am spus ca nu este decit entertainment-amuzament, nu are efecte adverse si oricum nu o ia nimeni in serios, asa ca totul a mers inainte.

Iar acum ne intrebam speriati de ce copiii nostri nu au constiinta, de ce nu disting binele de rau, de ce nu ii deranjeaza sa ucida pe straini, pe colegii de clasa sau pe ei insisi.

Probabil ca, daca ne-am gindi mai mult, ne-am da seama de ce.

Cred ca totul se reduce la faptul ca ceea ce vei semana, aceea  vei si culege.

Noi Ii spunem lui Dumnezeu: Draga Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetita ucisa in clasa? Iar Dumnezeu raspunde:  Dragul meu, Eu am fost alungat din scoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, cind voi mi-ati spus sa plec din scoli?

E ciudat cum  oamenii Il dispretuiesc pe Dumnezeu, si apoi se intreaba cu naivitate de ce totul merge tot mai prost. Este ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne indoim de ceea ce spune Biblia.

E ciudat cum de toti oamenii vor sa mearga in ceruri, desi nu cred, nu gindesc, si nu spun sau nu fac nimic din ceea ce scrie in Biblie.

Este  ciudat cum de unii pot spune: da, eu cred in Dumnezeu si de fapt il urmeaza pe Satana, care, se stie ca, la randul lui, crede si el in Dumnezeu . . E ciudat cum ne repezim sa judecam, dar nu ne place sa fim judecati. E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail si ele se raspindesc precum focul salbatic, dar cind incepi sa trimiti mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gindesc de doua ori inainte de a le trimite si altora.

E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud si obscen trece liber prin cyberspatiu, dar orice discutie publica despre Dumnezeu este impiedicata la scoala si la locul de munca.

Este, in sfarsit,  ciudat cum poate fi cineva atit de inflacarat de dragoste pentru Hristos fiind in acelasi timp un crestin invizibil in timpul saptaminii.”

(Interlocutoarea a mai venit si cu alte argumente, dar ne oprim aici).

Patima Domnului din patru unghiuri

Fiecare evanghelist  ne arată un chip diferit al lui Isus. Este aceeași povestire, dar fiecare subliniază un punct de vedere, o imagine de-a lui Isus. Acest lucru ne amintește că povestirile patimii , mai mult decât adevăruri istorice, sunt experiențe pe care cel care a scris a vrut să ne spună cine era Isus pentru el.
Pentru  Evanghelistul Marcu, Isus este cel abandonat. Toți l-au părăsit, chiar toți. ucenicii de pe muntele Măslinilor îl abandonează: în timp ce Isus se ruga ei adorm de trei ori; Petru neagă că îl cunoaște, Iuda îl trădează. Toți fug.
Pentru Evanghelistul Matei toți contribuie prin modul lor la moartea lui Isus. Toți au partea lor de vină fie direct fie indirect
Petru? Petru este omul de mare entuziasm: ”Eu nu te voi părăsi niciodată”. Insă nu apucă cocoșul să cânte de trei ori și Petru deja de două ori îl trădează pe Isus.
Pilat? El își spală mâinile și crede că prin acest gest nu este responsabil de moartea lui Isus.
Mulțimea? Mulțimea se lasă condusă de alții. Cand marii preoți și bătrânii strigă să fie eliberat Baraba, la fel strigă și mulțimea: ”Baraba”. Mulțimea nu are personalitate, există ca un împreună. Nimeni dintre ei nu este responsabil în mod direct de moartea lui Isus, totuși, chiar ei l-au condamnat la moarte. Matei ne spune prin personajele sale că toți sunt vinovați, direct sau nu, pentru că toți din cauza fricii sau a altor interese l-au trădat și nu i-a ținut nimeni partea.
Evanghelistul Luca, in schimb, ne prezintă un Isus care-i iartă pe toți. Luca este mai atent cu personajele: in povestirea sa, pe Muntele Măslinilor, apostolii au adormit doar o data, nu de trei ori ca in povestirea lui Marcu, și este doar un somn din cauza tristeții; dușmanii lui Isus nu prezintă mărturisitori falși ca în alte evanghelii; Pilat de trei ori încearcă să îl elibereze pe Isus; poporul este îndurerat de ceea ce se întâmplă; pe drumul Calvarului Isus consolează femeile care plâng; unul dintre cei doi răstigniţi împreună cu Isus este bun.
În această povestire a lui Luca, Isus îi înțelege pe cei care îi fac rău: fac asta pentru că trăiesc în întuneric, altfel nu ar putea să acţioneze așa. Mulțimea este rea nu pentru că este așa, dar pentru că e suparată, este nervoasă. Mulțimea judecă pentru că nu cunoaște milă față de sine, nu cunoaște iubirea.
Isus îi iartă pentru că nu știu ce fac, sunt orbi. Ei cred că aduc un omagiu lui Dumnezeu, in schimb îl ucid pe Fiul său; trăiesc într-o ignoranță totală.
Pentru Evanghelistul Ioan, Isus este omul conștient de destinul său. Chiar dacă este judecat, in realitate, el este adevăratul Rege. In povestirea lui Ioan, Isus este rege, este autoritar. Soldații care merg sa îl aresteze, cad la pământ în momentul în care Isus spune: ”Eu sunt”. Pilat are frică în fata lui Isus: ”Tu nu ai avea nici o putere asuprea mea dacă nu ți-ar fi fost dat de sus”. Regalitatea sa este redată în trei limbi: ebraică, latină și greacă.
De data aceasta Isus nu este singur. La picioarele crucii este mama sa si ucenicul pe care îl iubea mai mult. Ultimele sale cuvinte exprimă o decizie solemnă: ”Totul s-a împlinit!”. Chiar și moartea sa este izvor de viață pentru alții. Trupul său este bine îmbălsămat, înainte de a fi pus în mormânt, așa cum se cuvine unui rege.
In evanghelistul Ioan Isus ”vrea” moartea sa, nu pentru că vrea să moară, dar nu vrea să se sustragă de la ceea ce trebuie să ducă la îndeplinire. De aceea acceptă cu multă demnitate și regalitate. Isus vrea să arate că adevărata regalitate nu este ceea ce faci sau ceea ce ai, ci are legătură cu persoana care ești.
Iată patru povestiri diferite despre aceeaşi pătimire. De fiecare dată când citim patima lui Isus, descoperim lucruri noi și interesante, niciodată nu ne spune același lucru. Dacă este să ascultăm 100 de predicatori având aceeași temă, fiecare ar spune lucruri diferite.

Trebuie să țipăm când suntem supărați?

„Intr-o zi, un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
-Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? intreba din nou inteleptul.
-Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.
Maestrul intreba din nou:
-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.
Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
In final, inteleptul concluziona, zicand:
-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.”

Mahatma Ghandi

Dialog despre Dumnezeu și știință

Am primit de la un prieten prin e-mail ceva interesant si simpatic. Este vorba de un dialog, mai strans, între un professor si un elev legat de Dumnezeu și știință.

Știu ca această povestire este peste tot pe net și pe bloguri, dar m-am gandit sa o postez pentru prietenii mei, pentru cei care înca nu au citit-o, dar au posibilitatea acum, prin acest blog.

Deci, cei care ati mai intalnit articolul acesta, vă rog, să nu mă criticați…

„Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor tine cursul de filozofie…

– Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie…

Profesorul ateu face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare.

– Esti crestin, nu-i asa, fiule?

– Da, dle, spune studentul

– Deci crezi in Dumnezeu?

– Cu siguranta

– Dumnezeu e bun?

– Desigur, Dumnezeu e bun.

– E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?

– Da

– Tu esti bun sau rau?

– Biblia spune ca sunt rau.

Profesorul zambeste cunoscator. Aha! Biblia! Se gandeste putin.

– Uite o problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?

– Da, dle. As incerca.

– Deci esti bun.

– N-as spune asta.

– Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, nu…

Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua…. El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Isus sa-l vindece. Cum de Isus e bun? Poti raspunde la asta?

Studentul tace.

Nu poti raspunde, nu-i asa? El ia o inghititura de apa din paharul de pe catedra ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze.

– Hai sa o luam de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?

– Pai…, da, spune studentul

– Satana e bun?

Studentul nu ezita la aceasta intrebare,  “Nu

– De unde vine Satana?

Studentul ezita.

– De la Dumnezeu.

– Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau pe lume?

– Da, dle.

– Raul e peste tot, nu-i asa?Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?

– Da

– Deci cine a creat raul? Profesorul a continuat.

Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.

Din nou, studentul nu raspunde.

– Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?

Studentul se foieste jenat.

– Da

– Deci cine le-a creat?

Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea.

– Cine le-a creat? Nici un raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata clasei. Studentii sunt uimiti. Spune-mi, continua el, adresandu-se altui student, crezi in Isus Cristos, fiule?

Vocea studentului il tradeaza si cedeaza nervos.

– Da, dle profesor, cred.

Batranul se opreste din marsaluit.

– Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pt a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Isus?

– Nu, dle. Nu L-am vazut.

– Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Isus al tau?

– Nu, dle, nu l-am auzit.

– L-ai simtit vreodata pe Isus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Isus sau a lui Dumnezeu?

– Nu, dle, ma tem ca nu.

– Si totusi crezi in el?

– Da.

– Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?

– Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.

Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nici o dovada, ci doar credinta.

Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.

– Dle profesor, exista caldura?

– Da

– Si exista frig?

– Da, fiule, exista si frig.

– Nu, dle, nu exista.

Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta.

Studentul incepe sa explice.

Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura,mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero,ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig – daca ar exista, am avea temperaturi mai scazute decat minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corp sau material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut (-458 F) inseamna absenta totala a caldurii.

Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, dle, ci doar absenta ei.

Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.

Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?

– Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?

Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?

Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.

Ce vrei sa demonstrezi, tinere?

– Da, dle profesor. Vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.

De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza. Gresite? Poti explica in ce fel?

Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul… Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau.Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei.

Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?

Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.

– Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?

Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. Un semestru foarte bun, intr-adevar.

– Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc,dvs. nu predati studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?

Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.

Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer. Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul profesorului?

Clasa izbucneste in ras.

E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune– cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?

Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student,cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde. Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu….

Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum, dle, exista raul?

Acum nesigur, profesorul raspunde:

– Sigur ca exista. Il vedem zilnic.Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.

La asta, studentul a replicat:

Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.

Profesorul s-a asezat.

PS: Studentul era Albert Einstein

Cât costă un surâs?

Nu costă nimic, dar oferă mult.

Îi îmbogăţeşte pe cei care îl primesc, fără a-i sărăci pe cei ce îl oferă.

Nu trăieşte decât o clipă, dar amintirea lui supravieţuieşte uneori o eternitate.

Nimeni nu este atât de bogat încât să se poată descurca fără el si nimeni nu este atât de sărac după ce i-a cunoscut avantajele.

Aduce fericire in cămine, cultivă bunăvoinţă într-o afacere şi este parola prieteniei.

Poartă odihna celor obosiţi, speranţa celor descurajaţi, lumina soarelui  pentru cei trişti şi este cel mai bun antidot al Naturii pentru necazuri.

Totuşi, nu poate fi cumpărat, cerşit, împrumutat sau furat, căci nu serveşte la nimic până nu este dăruit.

Nimeni nu are mai multă nevoie de un zâmbet decât cel care nu mai are nici unul de dăruit.

Secretele succesului – Dale Carnegie

Gânduri din partea lui Dumnezeu

  • Te rog frumos, nu bea când conduci. Nu esti inca pregatit sa te intalnesti cu mine.
  • Poti sa-ti imaginezi cat ar costa aerul, daca ar fi furnizat de cineva?
  • Ce ar trebui sa fac sa-ti atrag atentia? Sa public un anunt in ziar?
  • Dragul meu pamantean nu ma trata ca pe un martian.
  • M-am gandit sa fac Lumea in alb si negru. Dar dupa aceea mi-am zis… naaaaaah!
  • Daca ai pierdut rasaritul pe care ti l-am pregatit astazi, nu-ti fa griji. Maine iti fac altul.
  • Cum poti sa crezi ca esti un “self-made-man”? Imi amintesc perfect cand te-am facut.
  • Daca gandesti ca Gioconda este uluitoare, ar trebui sa-mi vezi capodopera… priveste in oglinda.
  • Sa nu-ti uiti umbrela. Doar stii ca trebuie sa ud plantele.
  • Dupa parerea mea, tu esti cea mai frumoasa fiinta din aceasta lume.
  • Vino in casa mea, duminica, inainte de meci.
  • Ar trebui sa vorbim.
  • Imi plac cununiile, invita-ma la a voastra.
  • Acest “Iubeste-ti aproapele”… Sa stii, chiar am fost serios.
  • Te iubesc, si pe tine, si pe tine, si pe tine, si pe tine, si pe tine …
  • Calea pe care ai ales-o … Ma iei si pe mine?
  • Ai citit bestsellerul meu? (Biblia) Sa stii, este o provocare.
  • Cu mare placere iti voi duce crucea, vino.
  • Sa stii, nu esti singur, ma ai pe mine.
  • Ai incredere in mine. Vreu sa primesti cele mai grozave cadouri.
  • Nu te lepada de mine. (Dumnezeu)

„Tatăl Nostru” spus de Dumnezeu

Fiul meu, care ești pe pământ, preocupat cu detaliile vieții. Cunosc bine numele tău și îl pronunț pentru că te iubesc.

Nu vei fi niciodată singur. Eu locuiesc în tine și împreună vom răspândi Împărăția Vieții pe care ți-o voi da apoi ca moștenire.

Ma bucur că tu faci voința mea. De fapt, eu doresc fericirea ta.

Vei avea pâine în fiecare zi, nu te procupa, dar să împarți cu frații tăi. Să știi că îți iert toate păcatele înainte ca tu să le comiți, dar îți cer ca la rândul tău, să ierți pe cei care te ofensează. Și, ca să nu cazi în ispite, prinde cu toata puterea mâna mea și te voi elibera de rău. Amin!

Fă-ți timp

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci.
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,
Fă-ţi timp să poţi cu milă să le alini trecând.
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lâng-un izvor,
Fă-ţi timp s-auzi ce-ţi spune o floare, un cocor.
Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ţi timp pe-un munte seara, stând singur, să te rogi.
Fă-ţi timp să vezi frumosul din tot ce e curat,
Fă-ţi timp căci eşti de bune şi rele-nconjurat.
Fă-ţi timp şi pune suflet să dăruieşti iubire,
Fă-ţi timp căci în iubire e numai bucurie.
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să-i dai vieţii şi morţii tale preţ.
Fă-ţi timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi,
Comoara risipită a vieţii nu poţi ca s-o mai strângi

Nu spune Tatăl Nostru, dacă…

Nu spune Tatăl Nostru, dacă în fiecare zi nu te comporți ca un fiu.

Nu spune nostru, dacă trăiești izolat în egoismul tău.

Nu spune care ești în ceruri, dacă te gândești doar la lucrurile pământești.

Nu spune sfințească-se numele tău, dacă nu îl onorezi.

Nu spune vie împărăția ta, dacă îl confunzi cu succesul material.

Nu spune facă-se voia ta, dacă nu îl accepți în momentele de durere.

Nu spune dă-ne nouă astăzi pâinea ta, dacă nu te preocupi de persoanele care suferă de foame.

Nu spune și ne iartă nouă greșelile, dacă încă porți ranchiună către fratele tău.

Nu spune și nu ne lăsa să cădem ispită, dacă ai intenția de a continua să păcătuiești.

Nu spune eliberează-ne de cel rău, dacă nu iei poziție împotriva celui rău.

Nu spune Amin, dacă nu iei în serios cuvintele Tatălui Nostru.

Creștini, să ne cunoaștem mai bine

Știm că în perioada 18-25 ianuarie a fost săptămâna de rugăciune pentru unitatea tuturor creștinilor. Mulți dintre creștini privesc acest lucru ca fiind ceva foarte bun pentru Biserică și pentru creștini, dar la fel de multi privesc ca fiind contrariul.

Am citit zilele trecute câteva bloguri unde administratorii lor erau total impotriva acestui lucru, priveau chiar cu dispreț și îi criticau și pe mebrii bisiricii lor care au acceptat să se facă astfel de întâlniri în bisericile lor. Nu înțeleg de ce atâta teamă, căci aș fi prea dur să spun răutate sau dorință de distrugere. Nu dau nume de bloguri pentru ca nu doresc să atrag mânia cuiva asupra mea.

E posibil ca cineva să înțeleagă că unitate înseamnă trecerea de la o credință la alta și adoptarea ei. Nu acesta este scopul ecumenismului. Scopul care ecumenismul îl propune creştinilor este acela de a fi „una în Cristos”. Se spune că toţi cei ce fac parte din biserica universală invizibilă trebuie să fie una, invocându-se cuvintele Domnului din Ioan 17:21,
„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”
Nimeni nu dorește și nici nu cere ca o credintă să adopte o alta. Dorința lui Cristos este aceasta: ca toți să fim o singură turmă și un singur păstor; așa cum era Biserica la origini.

Chiar dacă Biserica la ora acuală este împărțită, nu putem susține că o anumită credință deține adevărul iar altele sunt false. Dacă privim lucrurile așa, atunci o unitate nu va fi niciodată. În momentul în care privim la lucrurile care ne despart sau judecăm anumite comportamente ale unei credințe, nu facem decâ să înrăutățim situația.

Dacă vrem cu adevărat să ne ajutăm o modalitate ar fi să căutăm să ne cunoaștem mai bine. Fiecare credință este diferită și în acelați timp fiecare are valorile sale. Una poate să fie un dar pentru alta.

Relațiile dintre credințe trebuie să fie ca și relațiile între oameni. Dacă avem în fața noastră o persoană și privim doar exteriorul sau coportamentul ei negativ, această persoană nu se va apropia niciodată de noi. În schimb, dacă vom căuta să o înțelegem, îi vom aprecia calitățile, acea persoană se va apropia, putem deveni buni prieteni și să mergem înainte împreună.

Atunci, haideți să ne cunoaștem mai bine, să privim la lucrurile frumoase pe care le are celălalt, să căutăm să-l întelegem.

Nu are rost să judecăm de ce cineva este așa și nu este ca noi. Nu are nici o vină că s-a născut în credința pe care o are și crede în ea și o promovează. Fiecare ține la credința sa. Dacă am fi fost educați în altă credință decât aceasta pe care o avem, am fi gândit și am fi reacționat la fel. Deci, să stăm și să cugetăm. Cine are de înțeles, să înțeleagă!

Câți ani avem?

Când întrebăm pe cineva: câți ani ai? Ne răspunde imediat: 7; 33; 48. Fiecare știe câți ani are. Af fi chiar rușinos din partea cuiva să nu știe câți ani are.

Dacă stăm să calculăm bine, de fapt, nu spunem cu exactitate câți ani avem. Știm câți ani avem pentru că ținem cont de data nașterii. De fapt, avem mai mult decât spunem. Întotdeauna vem mai mult cu nouă luni (depinde de fiecare) decât anii care îi calculăm de la data nașterii.

Copiii obișnuiesc să spună: eu am 3 ani și 5 luni. Așa sunt învățați de părinți să spună, căci altfel nu îți dai seama la un copil dacă are 3 sau 4 ani. Dacă un adult îți spune că are 24 ani și 3 luni, înseamnă că, în realitate, el are 25 de ani.

Avem viață în noi încă din momentul conceperii și nu doar din momentul nașterii, dar aceste luni nu se iau în calcul și nu se adaugă lungimii vieții noastre. Viața noastră este luată în calcul din momentul în care ne naștem.

Ar fi mai dificil să calculăm anii noștrii adunând și aceste luni, dar, ca idee, puțini țin cont de aceste luni de viață înainte de a vedea lumina. Am scris aici doar ceea ce am remarcat zilele acestea.

Sper să nu mă înșel, dar, cred că evreii atunci când aduc un tort la ziua de naștere, ei pun cu o lumânare un în plus decât anii care sunt împliniți, indicând astfel și anul (lunile) cât a stat în sânul mamei. E un gest frumos.

Iubirea aduce suferință

Ce e dragostea? Nevoia de a iesi din tine insati. Ma intreb daca nu e mai bine sa traiesti inchis in tine decat sa dai frau liber sentimentelor. Ce te asteapta la celalat capat? Durerea, care nu este inteleasa nici macar de cel care o genereaza…Si atunci la ce bun sa iubesti cand stii ca pana la urma sufletul iti va fi pustiit? De ce nu stim sa alegem persoana careia sa-i daruim toata dragostea pe care o avem in noi? Ne epuizam sentimentele pentru persoane care nu merita iubirea noastra si atunci cand intalnim o persoana care merita sa fie iubita, constatam ca nu mai avem resurse, ca suntem goliti sufleteste.
Un om care nu iubeste nu ajunge sa sufere…si totusi…iubirea ar trebui sa insemne bucurie, fericire, implinire langa omul de langa tine. Ar trebui uitandu-te in ochii persoanei iubite sa vezi tot Universul in care sa te regasesti, dar iubirea este complicata…. Uneori iubim, dar nu stim cum sa iubim…e complicat…dar un singur lucru stiu sigur…iubirea doare… De ce ne face sa sufarim omul pe care il iubim? Oare de ce el nu intelege ca tot Universul nostru se regaseste in el…ca toate visele noastre cladite cu grija le-am ascuns in el…sau le-am regasit in el? El nu vede…el nu vede iubirea noastra si atunci simtim ca ne pierdem si noi…e ciudat…iubirea e ciudata si e diferita…nu vom putea sa iubim asa cum iubeste cel de langa noi…iubim in mii si mii de feluri…anumite lucruri sunt comune in toate iubirile…dorinta de a-l revedea pe omul iubit, dorinta de a fi cu el….dorinta de a fi mereu langa tine…dorinta de a fi suflet langa suflet….invaluiti intr-un parfum al fericirii si al bucuriei traite in doi… Omul e facut sa iubeasca o singura data, o singura persoana si aceea este iubirea care inalta fiinta si o duce dincolo de aceasta lume. Insa totusi, iubirea doare….E o secure cu doua taisuri. Dar poate ca, daca nu ar avea si acest aspect neplacut nu am stii sa o apreciem la justa-i valoare.” Simona Ionita

Este cineva care dorește să procure durere pentru persoana care o iubește? Nu cred, însă sunt multe motive pentru care iubirea față de o persoană aduce multă suferință.

Și, totuși, ce este dragostea?

Când iubești cu adevărat îti pierzi controlul. Totul. Toate granitele, timpul. Două corpuri se îmbină…si nu mai stii cine ce e. Si când dulcea confuzie este asa de intensă încât simti că mori… …totul se termină, si rămâi numai tu cu corpul tău. Dar cel pe care-l iubesti este încă acolo.

Asta este un miracol. Poti ajunge în Rai si să te întorci în viată. Să te întorci, când vrei tu, la cel pe care-l iubesti.

Durerea din suflet

”Incredibil cum durerea din suflet nu este înţeleasă. Dacă ești împușcat, imediat vine ambulanța. Dacă îți rupi piciorul imediat ți-l pun în ghips. Dacă ai gâtul inflamat imediat iți dau un medicament. Dar dacă ai o inimă frântă şi ești atât de disperat încât nu îți mai poți deschide gura,  dureros este că nimeni nu realizează. Cu toate acestea, durerea din suflet este o boală mult mai gravă decât un picior rupt sau durerile de gât, leziunile sale sunt mult mai profunde şi mai periculoase decât cele provocate de un glonţ. Sunt râni care nu se vindecă,  și aceste plăgi pot începe să sângereze la fiecare durere „. Oriana Fallaci

Comic sau tragic?

Am găsit acestă imagine pe un site italian printre imaginile funny. Nu consider a fi o imagine comică. Pare a fi comic faptul că acel bătrănel oferă de băut soldatului sau dușmanului, însă exprimă o altă realitate. Oamenii simpli întotdeauna se înțeleg intre ei, doar că între ei stau interesele celor mai mari. Acel soldat cu siguranță că nu stă de bunăvoie acolo, el doar asculă ordinele altora. Ar fi fost mult mai bucuros să fie acasa lăngă frații sau părinții lui.

Această imagine exprimă o realitate tragică în lume, în același timp exprimă dorința de pace și înțelegere între oameni. Cand se va realiza acest lucru? Atunci când nu vor mai fi interese.

Crăciun la Istanbul

”Vara nu-i ca iarna”, vorba unui mare clasic în viață, cu alte cuvinte crăciunul aici nu se aseamănă cu cel de acasa. Lipsește ceva; ambientul, zăpada, frigul, brazii de crăciun, ghirlandele, beculețele colorate, etc.

Primul Crăciun in Turcia. A fost destul de interesant și aici, doar că se trăiește sărbătoarea în sine altfel, iar eu încă nu sunt obișnuit. De fapt, Crăciunul ca și sărbătoare (religioasă) nu există în Turcia. Fiind o țară musulmană nu au această sărbătoare. Aici ziua de 25 Decembrie a fost o zi absolut normală în oraș. Doar în casele creștinilor s-a simțit sărbătoarea Crăciunului.

Pe străzile Istanbulului nu întâlneai nimic care să arate venirea Crăciunului. Nu erau instalații muzicale, globulețe sau orice altceva care să indice ceva diferit. În schimb, se pune accentul pe Anul Nou. În această zi este sărbătoare iar străzile sunt puțin schimbate. Noaptea e mai luminată din cauza ornamentațiilor, apar brazi de iarnă artificiali. Este diferit, destul de frumos în această zi.

Noi ca și creștini, am căutat să simțim acestă sărbătoare a noastră. Am căutat să punem accentul pe interiorul nostru, acolo trebuie simțit și trăit Crăciunul. E adevărat că și ambientul exterior ajută, dar pentru cei care sunt în alte zone ale planetei unde este diferit, trebuie să se obișnuiască așa.

In biserica de la Istanbul, celebrarea Crăciunului a început la ora 21, iar biserica era plină încă de la ora 19. Interesant! Deși nu am înțeles chiar tot pentru că, în mare parte a fost în turcă, dar și în engleză și italiană, totuși am reușit să simt prezența Crăciunului și a fost chiar un moment emoționant. În timpul celebrării, nașterea Domnului a fost simbolizată prin prezența lângă altar a unei familii care îi reprezenta pe Maria, Iosif și Pruncul. Imediat după celebrare ne-am adunat toți într-o parte a bisericii unde a fost depus Pruncul, iar aici s-a cântat ”Noapte de vis” în toate limbile care se știau în biserică.

Menționez că vin la această biserică un numar mare de filipinezi și africani. Si după tradiția africanilor, ei trebuie să danseze aproape la orice celebrare. Deci, nu au lipsit dansurile lor, acompaniate cu tamburine, tobe și instrumentele lor specifice; binenteles după celebrare.

Biserica a fost foarte bine îmbrăcată pentru acestă sărbătoare, într-adevăr simțeai Crăciunul când intrai aici. In aceste zile chiar și numărul vizitatorilor s-a mărit, toți având dorința să vadă ceva diferit.

Așadar, fraților, cam așa am trăit Crăciunul la Istanbul.